Swan’s elegance sau graţia din spatele tutu-urilor diafane

E linişte pe holurile Operei. Traversez culoarul lung ce duce spre scenă. În spate, în culise balerinele repetă ultimele mişcări înainte de a le executa în faţa coregrafului. Le recunosc: sunt câteva lebede mici. Muzica lui Ceaikovski se aude tot mai tare. Se repetă actul al treilea. Scena balului mascat este populată de păsări: rândunelele lansează o mazurcă, păunii un flamenco, Regina-mamă e bufniţă roşie, iar Beno, prietenul lui Siegfried – papagal.

“Unu, doi şi trei şi patru”, se aude vocea blândă a coregrafului. Şi un pas de trois care-l mulţumeşte pe Gheorghe Iancu, cel care după ani de absenţă din repertoriu a readus „Lacul lebedelor” pe scena Operei Naţionale Bucureşti. “Aveam nouă ani când am văzut primul spectacol. M-au fascinat  atmosfera, povestea, dar mai ales măiestria primilor dansatori. Era superba montare a lui Oleg Danovski. Dansau Magdalena Popa, Ştefan Bănică- cel care acum pregăteşte, la fel ca mine, noile generaţii. Îmi aduc aminte de un Rothbart genial-Petre Ciortea. Le-am văzut pe toate. Dar în suflet mi-a rămas montarea maestrului Danovski”, îmi povesteşte Gheorghe Iancu. Îşi aminteşte că debutul la vârsta majoratului în rolul prinţului Siegfried a însemnat primul pas spre împlinirea visului, urmând ca mulţi ani mai târziu să îşi lase amprenta asupra “Lacului” despre care spune că este “spectacolul vieţii sale”.

Pentru Bianca Fota, prim-solistă a Operei Naţionale Bucureşti „este cel mai complex rol. Extraordinar de greu din punct de vedere tehnic dar şi ca interpretare. În acelaşi spectacol trebuie să ai o latură feminină, caldă, bună, iar în actul al treilea, Lebăda neagră-rea, versată,- trebuie să fie extrem de temperamentală. Iar această schimbare de caracter trebuie mânuită foarte bine”. Odette-Odile, un dublu rol pe care tânăra balerină l-a realizat cu graţie şi siguranţă. După luni de muncă, zeci de ore de repetiţii, de pregătire fizică şi mentală, până când a ajuns să-şi însuşească trăirile personajului, “Citesc, mă documentez. Internetul mă ajută foarte mult pentru că astfel pot vedea spectacole de la Covent Garden, de la Balşoi, de la Paris. Văd versiuni, nu copiez, dar încerc să iau ce e bun şi să personalizez. Să fac rolul în felul meu”, mărturiseşte Bianca Fota. Dintre balerine cel mai mult le admiră pe Alina Cojocaru, Marianela Núñez şi Corina Dumitrescu pentru că „la un asemenea nivel toate sunt extraordinar de bune tehnic, dar interpretarea face diferenţa”.

Odette-Odile a însemnat pentru Bianca Fota şi debutul într-un rol principal la Opera Naţională Bucureşti. Se întampla în anul 2005. „Atunci când am avut primul spectacol şi toată lumea m-a aplaudat, a fost momentul în care am ştiut că asta am să fac toata viaţa. S-a creat dependenţa. N-am ştiut să mai trăiesc fără spectacole şi fără aplauze.”

De zece ani Bianca Fota dansează pe scena Operei Naţionale Bucureşti. A fost pe rând Giselle, Coppélia, Nikia din Bayadera, doamna de Renal, Aurora, Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada. Cu toată convingerea îmi spune că îi e greu să aleagă un singur rol preferat: „Cumva mă regăsesc în toate. Probabil în asta constă frumuseţea complexităţii omului. Pot să spun că toate rolurile mă definesc, chiar şi cele negative.” Rolurile pe care le interpretează nu se limitează doar la ambalaj. „Când sunt pe scenă îmi place să am trăiri de la începutul până la sfârşitul spectacolului. Mai mult decât tehnica, asta este o mare provocare pentru mine.”

Iar emoţiile rămân mereu în culise, pentru că după ce s-a pregătit atât de mult, atât de intens pentru un rol, Bianca Fota nu-şi doreşte decât să iasă în faţa publicului. „E o bucurie să dansez!”, îmi spune.

Și dincolo de scenă, Bianca îşi poartă cu un aer firesc eleganţa. E îmbrăcată într-un tricou sport și o pereche de pantaloni negri care îi pun în valoare trupul tonifiat. Părul e prins într-un coc lejer din care mai ies şuviţe rebele. La ora 12.00 a terminat deja câteva exerciții ușoare. „Nu fac balet, încă nu pot”, aflu în timp ce traversăm culoarul ce duce spre scenă. Mersul îi e aproape ca dansul. Acum, puţin şchiopătat din cauza intervenţiei chirurgicale de la genunchi. „Într-o lună sper să fiu din nou pe picioare”, îmi spune cu o uşoară teamă în glas, încercând să-mi explice cât de greu este pentru un balerin să nu danseze, „când eşti accidentat, pe lângă handicapul fizic se creează şi unul mental şi atunci nu stii ce să faci cu tine.” O altă accidentare a ţinut-o departe de balet mai bine de doi ani. Face eforturi să-mi povestească despre acea perioadă în care tot ce mai putea spera era să poată merge din nou. După luni întregi de recuperare, a-nceput  să danseze. Cu şi mai multă dorinţă.

Viaţa dansatorilor profesionişti nu este întotdeauna uşoară. Pentru că baletul înseamnă să depăşeşti limitele, e o luptă continuă cu fizicul, o muncă titanică şi astfel fiecare milimetru devine o victorie. La operă se repetă câte 7-8 ore pe zi, în fiecare zi (cu excepţia celei de luni). Dar chiar şi atunci, îmi confirmă Bianca, majoritatea balerinilor fac stretching, gimnastică, „Nu sunt exerciţii complicate, dar facem mişcare şi în ziua liberă. Totul e important. Câteodată te chinui jumătate de an pentru un milimetru. Şi te chinui în fiecare zi.” O întreb dacă merită un asemenea sacrificiu, iar Bianca îmi răspunde ferm că atunci când faci într-adevar ce îţi place nu simţi că faci sacrificii. Ce e foarte important, e modul de viaţă: odihnă în fiecare zi şi un regim alimentar sănătos, „nu cură de slăbire, ci trebuie să consumi alimente care să-ţi dea energie.”

Acum, după operaţia de la genunchi, chiar dacă medicul i-a interzis pentru o perioadă să facă mişcări complexe, Bianca nu lipseşte de la repetiţii. “Dacă vin şi mă uit la oamenii care lucrează sunt convinsă că îmi voi reveni foarte repede.”

Bianca Fota trăieşte pentru şi prin dans, lucru care se simte la fiecare spectacol, dar şi după ce cortina a căzut. Chiar dacă pentru balerini, timpul liber este foarte scurt, aproape inexistent, Bianca spune că dacă se întâmplă să aibă câteva momente mai lejere, nu ştie ce să faca, „Eu vreau balet şi din nou balet.”

Stăm în foaier, într-una din aripile laterale ale operei, iar conversaţia se întinde în toate direcţiile. E mândră să spună că familia i-a fost tot timpul aproape, că parinţii au ajutat-o enorm. Cu multă căldură vorbeşte despre cel care îi e sprijin emoţional de ceva vreme, soţul, „este foarte întelegător pentru că este actor, pleacă în turnee. Avem aproape acelaşi program. Chiar dacă destul de des se întâmplă să nu pot să gătesc, să nu pot să fac majoritatea lucrurilor pe care o femeie le face în casă, există întotdeauna înţelegere. Iar când vine la spectacole este foarte mândru de mine.”

Iar ea, balerina este alta cu fiecare spectacol pe care îl face. Rămâne în schimb aceeaşi sinceritate pe care publicul o simte, iar pe scenă onestitatea vine doar prin însuşirea rolului. Crede că fiecare balerin bun trebuie să aibă o tehnică, să ştie să-şi aducă publicul aproape.

La zece ani de la venirea în Operă, Bianca Fota simte că a devenit mai puternică, „viaţa grea de balerină te căleşte. Devii mai exigent cu propria persoană, nu doar în lucrurile legate de balet, ci şi în viaţa de zi cu zi. Începi să devii obsedat de perfecţiune. Iar baletul te învaţă sa fi disciplinat.” Îi e greu să-şi imagineze viaţa după dans dar ştie că va veni o zi în care va trebui să-şi pună poantele în cui: „Când va fi cazul, nu vreau să mă despart brusc de dans. Vreau în primul rând să predau. Pentru că un om care se chinuie foarte mult cu propria persoană învaţă foarte mult şi cred că aş putea să-i învăţ pe alţii ce am învăţat eu până acum.”

Pe fundal, deși lebedele au chip omenesc, vraja nu s-a risipt. Se naște de fiecare dată pe scenă prin munca imensă a dansatorilor. Praful care se ridică de pe podeaua scenei, zgomotul făcut de poante, mişcarea fluidă a tutu-urilor, mușchii încordați și efortul aproape supraomenesc, se întrupează în seara spectacolului în grație și diafan. Bianca Fota mai are multe de arătat în luminile rampei, multe roluri de interpretat. Visează să danseze Carmen, să fie Manon Lescaut, spectacole care încă nu au fost montate la Opera Naţională Bucureşti. Se apropie de visul ei în fiecare zi, milimetru cu milimetru.

De Diana Joicaliuc