Rona Hartner: despre putere şi feminitate

R.H.: Eu  mă consider un dar de la Dumnezeu: m-am primit ca atare şi trebuie să fiu conştientă că fiecare zi înseamnă o nouă provocare, un nou început, o nouă şansă, o nouă binecuvântare.

Cred că n-ar strica dacă ne-am propune cu toţii să ne vedem aşa. Şi spun asta pentru că am constatat ( în timp) că e posibil să te înfurii cât mai puţin când ceva e cu totul altfel decât aşteptai  (râde) , că e posibil să  încerci să îi inţelegi pe ceilalţi , că din fiecare lucru ai ceva de învăţat tu ca persoană şi că până la urmă, toate iţi folosesc. Pentru că nimic nu e intamplător sau gratuit în viaţă, iar deschiderea şi toleranţa te hrănesc spiritual continuu.

Mai cred (acum , la cei 40 de ani mai abitir ca oricând ) că sinceritatea este ,  de fapt, un atuu şi că nu ne vulnerabilizează în relaţia cu ceilalţi (cum am fi tentaţi să credem) ci ne face mai puternici (fie şi pentru că exclude orice posibiliate de şantaj).

Desigur, am şi eu momentele mele de slăbiciune, dar îmi găsesc prin rugaciune foarte repede puterea de a le depăşi.

R.H.: Păi…în cazul meu,  ce mai poţi ascunde, când am fost (fara voia mea) protagonista primul scandal sexual din România?  După ce atingi culmea neegalată niciodată de atunci a rating-ului  în televiziune (44 %  – nn) cu o înfruntare a celui care a instrumentat scandalul (în care am demontat şi eu cât am putut din aberaţii in contextul dat), ce mai poţi tine “pentru tine”? Familia mea este cea care a avut cel mai mult de suferit : n-au mai suportat presiunea societăţii şi s-au despărţit, au emigrat… Eu, din fericire, am avut mult de lucru în străinătate, am primit multe aprecieri pentru ce realizam artistic şi  am încercat să ignor că ţara natală trăieşte din amintirea scandalului iscat de Vadim. Există un timp pentru toate şi, iată că acum românii încep să vadă cu alţi ochi şi ce-a fost atunci şi ce am facut între timp şi ce pot oferi azi. Şi asta nu poate decât să mă bucure. Înseamnă că toate eforturile n-au fost în zadar şi asta e Rona Hartner de azi: cea care nu s-a lăsat demolată de o infamie de aşa proporţii, ci a mers mai departe, construindu-se  pas cu pas.

R.H.: Extrem de importantă! Poate cel mai important lucru pentru mine.
Îmi încep ziua cu o rugăciune – care poate să dureze şi două ore dacă aşa simt nevoia – îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare realizare (că e vorba de muzică, dans, pictură, actorie, misiune umanitară sau educaţia fetiţei mele, Sumayla). Cred că totul se întâmplă cu voia lui Dumnezeu şi eu mă încredinţez deplin voii Lui.

R.H.: Nu ştiu dacă am un model. Cred, în schimb, că am întâlnit (mai ales la ţară) foarte multe femei pe care le-am admirat pentru dăruirea lor, pentru credinţa lor, pentru răbdarea lor.

R.H.(râde):  Timp să se demachieze.  Pentru că fetiţa mea îmi sare în braţe imediat şi vrea să ne jucăm, să-mi arate ce mi-a desenat sau gătit. E o scumpă, e lumina vieţii mele şi poate că acum le răspund celor care mă întreabă mereu cum de mai am energie după un concert/spectacol să mă joc  atât cu ea (când, se ştie, imediat după eshibare/performance, se instalează acea toropeală la noi, artiştii). Ei, iată, asta e: fetiţa mea ma încarcă rapid; s-au stins reflectoarele de pe scenă, a dispărut artista  care a dat tot ce putea acolo pentru public, pentru rol,  dar a apărut lumina din viaţa reală care nu te poate lăsa fără reacţie. Ca să revin la întrebarea ta, poate că îmi lipseşte un timp de analiză a ceea ce am făptuit artistic, poate îmi lipseşte chiar interlocutorul, dar nu vreau să mă preocupe asta.

Elegantine.ro:  Cunoşti şapte limbi. Care este elementul care uneşte oamenii fără ca limba vorbită să aibă vreo importanţă?

R.H.: Energia nu are nevoie de traducător. Şi, în plus, se transmite cel mai rapid. Şi muzica, evident. De fapt, cântecele mele sunt într-un mix lingvististic aşa că niciodată n-ar putea pretinde cineva din public că a înţeles integral textele. Dar sunt convinsă că intră cu toţii imediat în starea cea mai adecvată mesajului.

R.H.: Îmi place femeia în general. Cred că de-a lungul timpului, ea a dus cele mai dificile războaie. Cu sine şi cu ceilalţi, pentru sine şi pentru ceilalţi. Am încercat să surprind momente din aceste lupte şi în expoziţia mea de pictură (“La femme eucharistique”) care a avut vernisaj în Paris în decembrie trecut.

Daca vine cu ceva nou in 2013 ? Poate cu mai puţine temeri şi inhibiţii în a identifica nevoile şi a căuta soluţii. Ce îi lipseşte?  Contextele  de a arăta acest lucru nu sunt încă suficiente (şi  când spun asta mă gândesc la lumea politică şi a afacerilor pentru că în artă stăm destul de bine şi societatea civilă se bazează în cea mai mare măsură  pe voluntariatul feminin).