Oana Elena Bîrsan: “În tablouri sunt toate culorile sufletului meu”

Fantasme și vise care se amestecă printre pensule şi culori, într-o lume bizară pe un fundal albastru, și o stradă pe care a făcut-o celebră Mircea Eliade: Mântuleasa. După ce treci de casele cu pereți scorojiți, venind dinspre Bulevardul Carol, la stânga, e intrarea în Mântuleasa, o străduță cochetă cu câteva vile și multă verdeață. Afară, amiaza lasă loc înserării, iar de undeva se aude un concert de Rachmaninov întrerupt din când în când de lătratul câinilor. Odată ajunsă în dreptul vechii case boierești din capătul străzii, urc în grabă scările în spirală care duc la mansardă. Aici, la ultimul etaj al vilei construite acum 85 de ani e apartamentul pictoriței Oana Elena Bîrsan, un loc al ideilor, al poveştilor care așteaptă să fie transpuse în culori, pe pânze de tot felul de dimensiuni.

Bella, o pisică destul de neprietenoasă la început, mă ia în primire încă de la intrare, scanându-mă ca pe un intrus care îndrăzneşte să-i invadeze teritoriul şi să capteze toată atenţia. Miroase a cafea, iar în mijlocul sufrageriei, pe șevalet, e o lucrare încă neterminată, o scenă care aminteşte de mitologia greacă: un cer de un roşu aprins şi Charon, luntraşul lui Hades care duce sufletele morţilor în Infern. „Nu m-am gândit neapărat la asta. De cele mai multe ori aleg teme din natură, peisajele îmi plac foarte mult. Fluturii, frunzele, copacul se regăsesc în compoziţiile mele. Prefer copacul fără frunze, el simbolizeaza omul cu educaţia, nevoile şi aspiraţiile sale. Frunzele şi florile nu sunt atemporale, la fel cum nu sunt nici prietenii, serviciul sau celelalte aspecte care se pot schimba pe parcursul vieţii”, îmi spune Oana cu toată convingerea, zâmbind când povesteşte.

Lucrează şi la comandă,  pe teme prestabilite, dar doar atunci când clientul îi oferă libertatea de a se exprima în manieră proprie, fără să intervină. “Nu lucrez cu schiţe. Îmi place să-mi las mâna ghidată de imaginaţie. Uneori pornesc de la o idee şi fără să-mi dau seama, la final ajung la o cu totul altă imagine, diferită de cea la care mă gândisem iniţial.”

Acum pregăteşte expoziția pe care o va deschide în scurt timp la Casa Oamenilor de Ştiinţă din București, „Viaţa ca un vitraliu”. „Fiecare moment al vieţii este şi el o bucăţică de vitraliu. Şi puntea dintre oameni se construieşte tot ca un vitraliu”, explică pictoriţa.

Vopsele sunt împrăştiate peste tot, pensule proaspăt curăţate, schiţe, câteva portrete în creion, iar într-un colţ, pe masa albă, un coş de rafie cu nasturi de toate formele, de toate culorile. „O pasiune mai veche. La târgul din Viena din Piaţa Naschmarkt am găsit cei mai frumoşi nasturi. Îmi place să colind prin târguri, prin magazine de antichităţi. După muzee, acesta este următorul popas pe care îl fac atunci când vizitez un oraş nou. Toţi nasturii pe care îi găsesc, vin deja cu o istorie, cu o încărcătură foarte puternică”.  Sunt nasturi de lemn sau de metal pe care îi transformă în bijuterii unicat lipind pe suprafaţa lor cristale sau pietre semipreţioase, la care, în funcţie de model, mai adaugă detalii pictate manual. „În Antichitate nasturii erau folosiţi ca bijuterii pentru a orna vestimentaţia şi nu pentru a face parte din ea. Prin această combinaţie de nasturi vintage sau mai noi încerc să redau acea perioadă.”, spune Oana. Şi astfel a realizat colecţii întregi de broşe, cercei, inele, coliere, pandantive şi brăţări pe care le expune  la târgurile de profil din capitală.

Privirea îmi cade pe o altă broşă prinsă de reverul sacoului negru. „Nu e făcută de mine”, îmi spune. „E moştenire de familie, şi e unul dintre lucrurile la care ţin cel mai mult pentru că îmi aduce aminte de copilărie. E din mărgele cusute manual şi a fost făcută de bunica.”  Oana Bîrsan provine dintr-o veche familie de nobili din Transilvania, străbunica ei a studiat Belle Arte la Paris, fără să facă însă carieră din pictură. „A avut o singură expoziţie. Din familie, doar eu, dintr-o pasiune bruscă, am ales să merg pe drumul ăsta.”

Pictează de la 4 ani, iar pasiunea şi-a urmat apoi drumul firesc: Liceul de Arte Plastice “Nicolae Tonitza” din Bucureşti şi Facultatea de Arte Decorative şi Design, Universitatea de Arte Plastice Cluj Napoca. În 2006, după terminarea facultăţii, cochetează şi cu designul vestimentar, semnând câteva scenografii şi realizând costume pentru teatru. “Cred că cea mai interesantă colaborare a fost cea cu Liza Panait. Am lucrat la realizarea decorului scenografic pentru prezentarea de modă a colecţiei “Simfonie”. A fost vorba de o serie de picturi pe rogojini.”

Renunţă însă repede la design când îşi dă seama că acest univers nu o reprezintă în totalitate şi se întoarce la vechea pasiune, pictura. De-a lungul anilor lucrările ei au fost expuse pe simezele spaţiilor de artă bucureştene, dar a avut şi câteva expoziţii personale şi de grup la Bruxelles. În 2009,o serie de picturi a fost prezentată în deschiderea Carnavalului de la Veneţia. “O fuziune între tradiţia măştilor purtate în timpul carnavalului şi elemente decorative. Masca este un scut de protecţie a sufletului pe care, în mod normal, nu ar trebui să fim nevoiţi să-l purtăm, dar societatea în care trăim preferă măştile frumos colorate şi nu pe cele reale.”

Măştile Oanei cad una câte una atunci când se aşează în faţa şevaletului, când culorile încep să se amestece pe pânză, când contururile şi liniile devin tot mai clare şi povestea începe să semene a poveste, cu păsări măiestre, cu fluturi, şi nimfe cu bucle aurii şi buze mari, cu luntraşul şi cerul acela ca de foc. E universul ei, e lumea culorilor tari, “paleta mea cromatică este foarte extinsă, dar prefer culorile puternice, şi mai puţin pastelurile. De multe ori mi se spune că vestimentaţia mea este monocromă şi de fiecare dată răspund că nici nu s-ar putea altfel, pentru că toată culoarea sufletului meu o pun în tablouri.”

Vernisajul expoziţiei “Viaţa ca un vitraliu” va avea loc joi, 20 martie la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Bucureşti, fosta Casă Assan din Piaţa Lahovari nr.9.

de Diana Joicaliuc