Maia Morgenstern, omul

Să vorbeşti despre întâlnirea cu Maia Morgenstern. Şi atât. Cuvintele pălesc în faţa celei care a trecut printr-un adevărat exod cinematografic, superlativul în actorie, jucându-l în „Patimile lui Hristos”. Dincolo de colosul de pe scena teatrelor sau de pe platourile de filmare, am întâlnit un om modest şi expresiv. Dar mai ales expresiv şi cu „cărţile deschise”. Anterior discuţiei purtate, am asistat la un spectacol-lectură interpretat de Maia Morgenstern, Leonie Waldman Eliad, Andrei Finti, Roxana Guttman, Luana Stoica, Geni Brenda, Dorina Păunescu, Nicolae Predica, Mircea Dragoman şi Silvia Schmidt.

Cu cărţile deschise la Teatrul Evreiesc de Stat este un proiect iniţiat de artiştii teatrului, pentru a oferi publicului pagini din literatura română şi universală într-un alt format decât cel al unui spectacol montat. Charisma, fluxurile de intonaţie şi artificiile de mimică ale actorilor au fost mai mult decât suficiente pentru a transmite emoţii.

Mişcările spontane, privirile bănuitoare şi gesturile imprevizbile transmiteau întocmai cele scrise de autorul Vasili Grossman, un evreu născut în Ucraina, de profesie inginer, de meserie reporter – primul care a vorbit public despre Holocaust, aspru pedepsit ulterior.

Dincolo de spectacol, aşteptam discuţia cu emoţie. Maia Morgenstern ne-a vorbit deschis despre femeia de astăzi, în contextul unei virilizări. Ne-a povestit cum de încă mai poartă femeia cămaşă de noapte, şi nu pantaloni de pijama.

„Discrepanţa între a fi actor şi a te comporta firesc acasă? Nu există! Intersant e cum te comporţi pe scenă; eu vreau să cred că pot lăsa grijile cotidiene la poartă, astfel încât să mă pot dedica şi împlica în actul artistic. Dacă stau să mă gândesc, îmi doresc un lucru: publicul meu să mă ştie aşa cum sunt pe scenă, fără slăbiciunile umane inerte. Ei vor actorul, şi nu omul. De altfel, sunt lucruri care sunt numai ale mele, care îmi aparţin mie, familiei mele şi mai ales, copiilor mei”.

Trăim într-o lume masculinizată, dictată de pătrimi virile şi doimi bărbăteşti, armonizată de tonuri complementare. Cât de importante mai sunt trăsăturile feminine în dinamica la care asistăm? Maia Morgenstern ne povesteşte cum „în istoria teatrului, cele mai importante roluri au fost jucate de bărbaţi. Vezi Shakespeare in love, de pildă, şi una dintre cele mai recente dovezi, unde e curios felul în care a pătruns femeia. Nu cred că asistăm neaparat la o masculinizare, dimpotrivă! Priviţi în jur: femeia nu a dispărut din peisaj, ci a ajuns bine determinat, motivat şi strategic pe poziţii de conducere, deşi complicat, e adevărat. Dar în asemenea împrejurări nu mai contează zgomotele din uşă, ci dacă ea se mai deschide şi cum.”

[…] Într-o parte însemnată a discuţiei noastre, mi-am adus aminte de ideea de a fi mamă. Ea desăvârşeşte. Mai e adevărat? „Categoric da! Mă gândesc în ce abis m-ar fi trimis Dumnezeu dacă nu aş fi fost mamă? Care mai era oare rostul meu? Sau mai bine: mai aveam vreun rost? Nici nu îmi imaginez viaţa fără Lea, Isadora şi Tudor. Eu învăţ să descopăr lumea încă prin ochii lor.”

 

Brusc, am schimbat registrul. Mi-am amintit de o declaraţie a soţului Maiei Morgenstern, a lui Dumitru Băltăţeanu – spunea cu nostalgie că este un degustător de vinuri. „Dacă soţul meu e un degustător de licori bahice, mie îmi place să gust din toate bucuriile vieţii, trăindu-le intens pe fiecare în parte. Fiecare e clădit în alt fel. Pe cine să judecăm pentru asta?!”.

Nu puteam uita de spotul realizat pentru Roşia Montană – dramatic şi profund. Am întrebat-o pe actriţă dacă mai există valoare în zilele noastre? „Pentru fiecare om există un obiect de valoare, încărcat cu o anumită emoţie spirituală sau materială, fiecare are un anumit moment de care îşi aduce aminte cu drag. Ursuleţul de pluş al unui copil, de exemplu, poate fi pentru el, universul pentru care trăieşte sau fotografia mamei… Pentru fiecare, un alt obiect sau moment poate să fie cel mai important.”

(Sursă foto: www.ziare.com)

Am încheiat dialogul nostru prin a vorbi despre regrete. Atunci când ne pregătim să plecam din casă, avem arareori sentimentul ca nu ne vom mai întoarce. Ne întrebăm: voi avea regrete? Ce voi regreta? „ Desigur că aş avea! Aş regreta să ştiu că nu mi-am luat rămas bun de la cei pe care îi iubesc.”

[…] şi am mai aflat că în lipsa teatrului, s-ar fi dedicat meseriei de medic pediatru. Curios, dar de înţeles.

(Sursă foto: www.cinemagia.ro)

de Andreea Gurban