La donna e mobile

Atunci când spui Pavarotti, vizualizezi instantaneu o arenă de oameni care scandează şi ovaţionează octavele unui cântăreţ de operă cu trăsături rubensiene. Cu vervă şi urcări de ton, mişcări bruşte ale corpului şi un chip care inspiră mai degrabă teamă decât un ambitus. Astfel ar putea fi descris tenorul.

Luciano Pavarotti sau numele emblemă în materie de opera secolului al XX-lea dăinuie în rândul discipolilor săi. Cu o carieră fulminantă,  încasări de ordinul milioanelor de euro şi discuri vândute în exemplare cu şase zerouri, marele tenor rămâne în memoria colectivă drept una din cele mai reprezentative figuri ale tuturor timpurilor. E curios cum într-o vreme aureolată de kitsch, în care valorile sunt distruse, iar arta devine mit, Pavarotti a reuşit să popularizeze un gen de muzică aparent elitist, dar totuşi accesibil pentru mase.

Sub zodia unei voci imperiale şi cu ajutorul charismei, tenorul a reuşit să creeze adeziunea alături de publicul său, inovând. Ceea ce Pavarotti a adus nou, a fost spectacolul popular şi mutarea locaţiilor de pe scena marilor opere, pe stadioanele de fotbal sau pieţele publice. Dacă privim retrograd la concertul din 1999 din România, atunci ne-am aminti cum la dorinţa expresă a tenorului, spectacolul nu a fost la Operă, ci în faţa Palatului Parlamentului şi fără accesul pe bază de bilet. Toţi curioşii au urmărit astfel spectacolul din grădina Casei Poporului.

Pavarotti spunea despre muzica pe care o cântă că nu este una elitistă: “mă scuzaţi, eu cred că muzica clasică e pentru toată lumea.” Poate nu întâmplător toţi cei care l-au ascultat cel puţin o dată, cu siguranţă au fredonat mai târziu una din ariile care rămân ale lui Pavarotti: Nessun dorma, La donna e mobile, Recondita armonia, E lucevan le stelle.

 La donna e mobile

de Andreea Gurban