Istoria fetish-ului în pagini de economie. Piața de plăceri

Despre obiecte intime prea puțin apucăm să vorbim.  Trăim laolaltă în zona de retragere, moștenind parcă din mistica budoarului. Dar toți apucăm să spunem la un moment dat, chiar și cu jumătate de gură, șoptind deseori la urechea greșită, pofte neîntregite, parade bizare de idei sau, așa cum le spune cultura glossy, fetish-uri. Ele erau la origine obiecte supranaturale, valorificate într-o direcție mitologică. Termenul avea să se zbată între promisiune și fantezie. De la subculturile mici, alternative, festish-ul avea să își schimbe funcția din obiect(iv) în (subiect)iv. Să se dea și să primească la schimb. Capitalismul, cu toate reprezentările lui artitice, avea să aducă, după marxism, ceea ce englezii preferau să numească fiind commodity fetishism, în sensul relațiilor sociale investite în producție nu de către oameni, ci de catre conținuturi economice care supun schimbului valori și mărfuri. Nimeni nu se gândește însă la paralelismul moștenit, care a dezvoltat, în cu totul alt univers de discurs, o piață de plăceri. Marx păstra portanțele semantice ale fetish-ului în zona superstițiilor, a  unor credințe de cult care riscau să împovăreze teoriile materialiste.

În toată parada lui de idei, fetish-ul a rămas forma unei credințe vehemente : puțini știu că în 1842, conceptul apărea pentru prima dată într-o pagină de ziar, într-un articol al lui Karl Heinrich Hermes, apărând fundamentele religioase ale Prusiei. Astăzi, e obsedant desveșmântat de sensuri și practici în paginile revistelor tabu ori cu acelați confort cu care alții îl apropie ca subiect al cercetărilor științifice. Dacă Hermes înțelegea prin fetish tot ce se află deasupra apetiturilor senzoriale, Marx îl găsea în poziția unei religii a acestor apetite. La nivelul culturilor, el însuși devenea un cult. De atunci, discutând dinspre modernitate despre antichitate, dar parazitând întregul postmodernism, fetish-ul a rămas istoria conjugată a sclaviei și a libertății, a posedării și renegării, pentru ca mai târziu să devină doar un joc de poziții, cu resturi ludice palide.

Așadar, fetish-ul nu e o poveste pentru excentrici. Dincolo de piața de plăceri (sau nu, în funcție de asumarea termenilor de sclavie și libertate pe care îi dezvoltă), fetish-ul ca instrument cultural își lasă amprenta asupra politicii economice a capitalismului, de la Marx incoace. Sublimarea sexuală a fost integrată unor pachete de lucru : PR-izată, obiectivată, manipulată, vândută- aceasta crește prin fetish un imaginar epocal, încărcând prin propria-i tensiune relații interumane ale unor agenți care cer și primesc pornind de la minte, nu de la trup. Deloc întâmplător, Binet în eseul său, Le fétichisme dans l’amour: la vie psychique des micro-organismes, l’intensité des images mentales, lăsa fetish-ul pe seama unor mulțimi de conștiință, în cadrul cărora plăsmuirile mentale depășesc simpla reprezentare. Normalizând, erotizează, dar nu e eros. Și-atunci, la ce bun să discuți despre un arhetip cultural care a generat o întreagă subcultură, blamată și adorată deopotrivă ?

Poate măcar pentru apucătura pe care a crescut-o, transpunând tot bagajul organic al fetish-ului într-o sumă de efecte consumeriste, comerciale, ba chiar curative. Benjamin amintește că industrializarea acestuia nu a însemnat doar o producție stearpă de obiecte manipulate pentru transpunerea fanteziei consumatorului în realitate, ci și derivarea unui nou concept de placere estetică, dintr-o artă perfect legitimă rezultând vânzarea efectelor personale unui artist ca “fetișuri artistice”.

(Bob Basset‘s leather/ helmet/ fetish art)

Cumperi o fantezie sau remunerezi împrumutul unui imaginar iscodit de un necunoscut care numește complexul unei sexualități în termeni de troc: ideatic, corporal, afectiv, obiectual? A devenit o modă să vorbim despre asta, cu eleganță sau fără perdea, transformând în obiectul unei discuții de cafenea ceea ce în realitatea de zi cu zi este subiectul unui stil de viață: sexualizarea unui imaginar corporal. E o piață de plăceri în care fiecare își dă propria monedă: morală, culturală, artistică or pur consumeristă. Iar în momente de schimb, mecanismele nu se reglează de la sine.

de Oana Camelia Șerban