Iana Salenko: despre amintirea mişcărilor ce dispar

„Am ajuns la 24 de ani să le am pe toate: o carieră de succes în balet, bunăstare materială, faimă. Inevitabil, mă întrebam ce urmează. Soţul meu a venit cu răspunsul: un copil. După doi ani, a trebuit să o iau de la capăt, să revin pe scenă, să retrăiesc emoţia şi dificultatea începutului. În viaţă, ritmul se repetă” îmi spune Iana Salenko, invitată specială a spectacolului La Sylphide, jucat pe scena Operei Naţionale Bucureşti la jumătatea acestei luni.
Cât de mică este o balerină atât de mare! Micimea pe care eu o descopeream în ea este sinonimul delicateţei, al trăsăturilor fine, al dimensiunilor ce se impun prin fiorul de care sunt străbătute şi nu prin suma centimetrilor pe verticală sau orizontală. Sclipirea Ianei stă în ochi. Vorbeşte cu admiraţie despre munca ei şi cu vocea încărcată de emoţie despre familie: „Nu cred în prietenie. Sunt femeie, ţin cu familia mea. Asta nu înseamnă că nu sunt o fire deschisă, eu nu mă prefac, pot vorbi cu sinceritate despre orice cu oricine, dar pentru mine prietenia are un înţeles mai profund. Am avut prieteni, dar la un moment dat, fiecare şi-a urmat drumul. Acum am familia”.

5 minute de glamour

Celebra balerină ucraineană crede în lux ca formă de artă, acel element care dincolo de a-ţi fura privirea, este durabil ca amintire. Creaţia este un proces de care puţini oameni sunt capabili în mod autentic, iar pentru asta, trebuie să ai foarte multe căutări, încercări, experimente care, aparent, n-au nicio legătură între ele, toate pentru a descoperi şi reda cât mai multe. Ştie că „dansul este foarte greu de analizat, ai doar amintirea mişcărilor care dispar într-o clipă. Poate de aceea, mă consider un creator de emoţii. Asta creez prin dans. Ştiu şi că emoţiile trec, dar mâine mă trezesc din nou şi o iau de la capăt”. Iubeşte baletul clasic, precum iubeşte baletul contemporan. Sincron sau mişcări libere, efectul vizual pe care acestea le au asupra spectatorului este potenţat de intenţia efectuării mişcărilor. Departe de o modestie forţată, mărturiseşte că strălucirea este cea care menţine viaţa unui artist, afirmarea şi recunoaşterea propriei identităţi. „Cred că cele cinci minute de aplauze de la sfârşitul spectacolului sunt un dar. Ele te încarcă de energie. În cazul meu, de exemplu, e greu cu două joburi: mamă şi balerină. Uneori nu apuc să dorm decât câteva ore pe noapte, mă trezesc, dansez, iar dorm câteva ore; acele minute de strălucire merită întreg efortul”.

Corpul de azi în oglinda de ieri

La o primă vedere, ai spune că are 20 de ani. Când începe să vorbească, îţi dai seama că experienţa anilor vine cu un farmec aparte ce se manifestă atât pe scenă, cât şi în conversaţie. E conştientă că fiecare om are un corp diferit şi o mentalitate unică. Vreau să ştiu ce fel de dialog poartă Iana cu al ei corp, cum vorbea ieri cu el şi cum o face astăzi. Zâmbeşte, căutând răspunsul în amintirea orelor de antrenament asiduu. „În primă fază, te gândeşti foarte mult la corp, practic, atunci îl descoperi ca instrument de experimentare a tehnicii pe care o înveţi în şcoală. Eşti concentrat pe executarea corectă a mişcărilor, pe acurateţea lor. Cu trecerea timpului, începi să te cunoşti, să îşi cunoşti corpul, să deţii controlul asupra lui. Astfel, ajungi la un nivel de libertate în care nu te mai gândeşti la corpul propriu-zis, ci la emoţia prin care o creezi cu ajutorul lui, la emoţia dansului”.
Nu vrea mai mult, îşi este suficientă şi îi este suficient să danseze cu pasiune, credinţă, ardoare pe marile scene ale lumii. Nu vrea să fie coregraf sau regizor, vrea să fie femeie, îşi doreşte mai mulţi copii cărora să le acorde timpul pe care l-ar necesita aceste meserii grele. „Femeile se simt mai libere azi, dar şi mai masculine. Nu neg, şi eu mă simt la fel, având în vedere că am crescut cu patru fraţi, mereu înconjurată de bărbaţi. Din acest motiv, pentru a-mi opri lacrimile în momentele dificile, obişnuiam să îmi spun că bărbaţii nu plâng”.

Gustul amărui al cafelei

Ridicăm simultan ceştile de cafea. Iana Salenko îşi aruncă privirea către farfuriuţa goală în timp ce eu o întreb ce anume îi place la cafea. Aflu că nu cafeaua este importantă, ar putea oricând să o substituie cu apă sau ceai. Nici gustul amărui specific sau culoarea ei, ci ritualul conversaţiei pentru care cafeaua acţionează sub formă de pretext sau catalizator. Pun pixul jos cu entuziasmul omului care a primit răspunsurile la întrebările pe care le avea. Peste câteva ore, Iana Salenko are să urce pe scena ONB în rolul Sylphidei. Înainte de a ieşi pe uşă, vreau, totuşi, să aflu ce mesaj îi transmite ei acest spectacol. Îmi răspunde firesc: „La Sylphide vorbeşte despre imaginaţia oamenilor. Avem mereu impresia că Alt-cineva e mai bun decât Cineva”.