Cred în excelenţa propriei vocaţii!

Lumea în care trăim e dictată de tonuri masculine. Şi asta pentru că trăim într-o lume patriarhală. În orice domeniu? Da şi nu. Pentru că în absenţa unei  prezenţe feminine, lumea ar fi o cutie. A Pandorei. Totuşi la tot pasul, bărbatul este omniprezent. Şi se simte ecoul lui. În politica, în presă. Siguranţa de sine. Îşi are ea rostul?

Am stat de vorbă cu Răzvan Zamfir, redactorul şef de la publicaţia Ghimpele. El nu crede în controlul gesturilor când vine vorba de propria persoană. E vorba de naturaleţe. “Îmi place să cred că am fost natural de fiecare dată când a contat. Să fiu sincer, nu mi-am studiat comportamentul. Poate ar trebui să încep. (râde) Încerc să fiu spontan si să transmit, în general, prin scris. De altfel, aşa am fost dintotdeauna, încă de când mi-am găsit un prim canal de comunicare prin care să spun ce am de spus şi o nişă pe care să mă pronunţ.” Nemulţumirea vine în sprijinul formării unui stil de exprimare. „Eu sunt, structural, un nemulţumit. Uneori, vreau să fiu ironic în scris şi asta rezonează cu politica noastră editorială, pentru că nici ziarului nu îşi doreşte sa fie unul comod. Nici nu poate, tradiţional.”

Ce mai este jurnalistul zilelor noastre?

De ce presă? Scrisul m-a interesat dintotdeauna. Poate că din perspective diferite, dar a fost o constantă. Mi-a plăcut istoria, mi-a plăcut să caut informaţii despre trecut şi să le pun într-un nou context, poate să încerc să le şi explic. În fond, mereu am crezut că jurnalistul e un istoric al prezentului, într-o permanentă încercare de a scrie o frântură de istorie în timp real. Şi, pentru că spre deosebire de istoric, jurnalistul nu are la dispoziţie timpul necesar în care să reflecte îndelung asupra modului în care s-au desfăşurat evenimentele, are nevoie de fler, de intuiţie. Şi de logică, evident. În primul rând de logică.

Pentru mine, lucrurile capătă sens în măsura în care poţi să le pui într-un tablou mai mare. De aceea, cred că datoria  jurnalistului modern este să şi interpreteze, să rişte câteva explicaţii, nu doar să relateze.

De ce Ghimpele?

Mi-a plăcut, conceptual, întotdeauna. Fondat în 1866, a fost relansat de câteva ori după 1990 în mai multe formule. Cel mai recent, a revenit pe piaţă acum aproape 2 ani şi am avut ocazia să fiu parte din acea echipă. Înfiinţat de T. I. Stoenescu, cred că Ghimpele a fost foarte bine definit de acesta, la finele secolului al XIX-lea: „Toţi ştiţi, că Ghimpele nici nu sfâşie, nici nu răneşte. Ghimpele înţeapă, deşteaptă spiritul şi îndreaptă moravurile. Este adevărat că pe ici pe colo, cei înghimpaţi escală câte un of.”

România versus Occident

Există o tendinţă de a condamna sau de a critica, măcar, produsul autohton, la modul general. Cred însă că uneori suntem prea duri cu evaluarea şi mai cred, cu tărie, că boala generalizării e cronică şi periculoasă. Cât despre presă, da, într-adevăr, se pare că nu mai există o piaţă generoasă pentru presa scrisă. Probabil că e doar o etapă la care trebuia să ne aşteptăm, odată cu dezvoltarea mediului online. Având internetul la îndemână, formatul tipărit devine uşor redundant. Pierderea reală? Tind să dispară materialele ample, reportaje, anchete bine documentate, pentru că publicul din online nu mai are răbdare. În genere, nu există răbdare, dar aplicat pe subiectul nostru, ritmul alert de viaţă obligă autorii să comprime articolele şi, pe cale de consecinţă, să renunţe la unele detalii. Iar eu cred în detalii. În puterea detaliilor.

Punctual, presa din România încearcă să îşi redescopere vocaţia. Şi, pentru că nu-mi place mimetismul, sunt obligat să cred în excelenţa propriei vocaţii. În orice domeniu. Chiar şi în viaţă.

 de Andreea Gurban