Corpul ca portret- Matei Hablinschi

Crude, rele, şocante pentru un ochi neavizat… În alb-negru, aşa sunt mai toate poveştile lui Matei Hablinschi. Iar zoom-ul aparatului său de fotografiat cade întotdeauna pe detalii: sâni strânşi în corset, o pereche de buze negre, picioare nesfârşite, alteori voaluri din mătase acoperă trupurile dezgolite. Un detaliu de mână sau de umăr, poate să spună mai multe decât un portret.

Excentrice, dominatoare sau supuse, femeile lui Hablinschi te ţintuiesc cu privirea. Fotografiile par pe cât de bizare, pe atât de naturale, iar eroticul e la limita suprarealismului. Am văzut prima dată imaginile în expoziţie la Galeria Occidentului din Bucureşti, pe la începutul verii. “Sunt cuminţi”, i-am spus foarte convinsă fotografului. “Sunt momente în care tânjesc după linişte, şi-atunci transpun nevoia mea în imagine, fără exuberanţă, fără artificii. Majoritatea sunt portrete, chiar şi câteva nuduri, detalii de corp. Sunt doar stări de calm, nu înseamnă nicidecum că fac poze cuminţi”, mi-a explicat Matei.

Iar povestea nudurilor artistice am continuat-o o luna mai târziu, tot la Bucureşti, nu în galerie, ci în mansarda pe care artistul fotograf a transformat-o în studio. Stă relaxat, picior peste picior, cu pachetul de ţigări şi bricheta alături, e pregătit să-şi asume acum propria poveste. Într-o oră trebuie să ajungă la aeroport. “Avem timp”, mă asigură zâmbind. Matei Hablinschi locuieşte de foarte mulţi ani în Germania, în Mainz Wiesbaden, pe Valea Rinului. “Este o zonă de castel foarte frumoasă. Germania a fost o întâmplare. Am avut un contract acum 16 ani, mi-a plăcut zona şi am rămas. În ultima vreme vin însă foarte des în ţară, mi-am mutat studioul la Bucureşti, aici lucrez cel mai mult, îmi văd prietenii, mă ocup de casă. După ce am plecat în ’87, pe timpul lui Ceauşescu, cred că destinaţia finală va fi România, într-un viitor foarte apropiat. Până la urmă e locul în care m-am născut şi am trăit o copilărie fabuloasă”.

Derulându-şi în memorie vechile imagini, Matei Hablinschi pare că retrăieşte serile de poker cu Harry Brauner, un obişnuit de-al casei pe care şi-l aminteşte ca fiind un tip “deschis, jovial”, cu Ciulei, Penciulescu, Andrei Şerban, cu Horea Popescu, cel care a montat o dată “Gaiţele” chiar la ei acasă, cu Victor Rebengiuc, Gheorghe Dinică şi Marin Moraru, şi Baniciu care le cânta din când în când, şi mai erau vacanţele de vară de la 2 mai petrecute alături de părinţii săi.                “Tata era polonez. A venit pe bicicletă în România în timpul războiului, când au invadat nemţii Polonia. A făcut arhitectura şi Belle Arte şi a fost scenograf la Teatrul Mic. A murit, însă, când aveam 14 ani şi a fost o mare lovitură. Fotografiile pe care le fac acum seamănă înfiorător cu stilul pe care îl avea tata. M-a influenţat puternic munca lui”.  Mama sa, Mioara Boescu a fost unul dintre marii scenografi ai teatrului de păpuşi. “A lucrat la Teatrul Ţăndărică. A fost o femeie liberă, extraordinar de spontană. Am avut o copilărie de vis. Eram tot timpul în teatru: desenam, pictam. Dar nu pot să spun că s-au ocupat de mine în mod special să devin pictor sau grafician.”

Pe la 20 de ani, Matei Hablinschi a simţit că fotografia e drumul său. Iar în ’84 pozatul a-nceput să devină o muncă serioasă. “Eram într-un sat de unguri de lângă Braşov şi, împreună cu un fotograf francez, am făcut un scurt reportaj despre ţiganii din zonă. Atunci a fost prima oară când fotografia avea altă încărcătură, avea un mesaj, o temă clară. Prietenul meu francez a şi scos o carte despre ţiganii din România”. În fotografii, i-a plăcut întotdeauna să surpindă oameni. Preferă stările, poveştile. Peisajul e foarte restrâns ca arie de lucru. Îmi spune că nu are o chemare deosebită pentru natură. “Prefer să lucrez în studio, pentru că am nu doar tot ce am nevoie lângă mine, ci şi o relaţie directă cu modelul care îmi pozează”. În general, se fereşte de modelele profesioniste. Majoritatea celor cu care lucrează sunt amatori. “Avantajul unui model profesionist este experienţa şi economiseşti din timp. Dar nu are trăirea intensă a amatorului pus în faţa unei situaţii. Şi acest aspect e foarte important, mai ales în fotografia pe care o fac, şi care uneori e crudă. Se vede când e regie. De aceea, prefer neprofesioniştii”.

Dar de nenumărate ori s-a lovit şi de refuzuri, de oameni care nu se dezbrăcau în faţa aparatului de fotografiat. “Pentru că se tem de partea ascunsă a lor. În fotografiile mele surprind şi trăirile intime. Am avut un asemenea episod cu o femeie extraordinar de frumoasă şi profesional, foarte bine realizată. I-am făcut un portret în care nu a mai recunoscut nimic din femeia puternică, învingătoare, am surprins imaginea unei femei fragile, disperate. După acel episod femeia a intrerupt orice relaţie cu mine.”

În căutare de inspiraţie, Matei Hablinschi a cutreierat lumea în lung şi-n lat. Din România a plecat în ’87 în Polonia, a ajuns apoi în Suedia, a colindat nordul Africii şi Indonezia şi s-a oprit vreo 9 ani în Canada. După ce s-a săturat de iarnă şi de cele -40 de grade de la Montreal a revenit în Europa, în Germania. Cu toate acestea, spune că preferă să lucreze cu modele din România. “Aici femeile sunt foarte curajoase, uşor exhibiţioniste, se lucrează foarte uşor cu ele. Mă mişc în jurul acestui model, îl surprind şi caut acea stare sinceră de o fracţiune de secundă. Şi aceasta va fi imaginea finală.”

Mai grele sunt shootingurile cu bărbaţi, pentru că, spune Matei, sunt pudici, au idei preconcepute. Au uneori o imagine falsă despre ei. Femeile sunt mult mai curajoase, indiferent de felul în care arată. Şi nu există un standard sau un anumit tip de corp pe care să-l fotografieze pentru că e convins că dacă te simţi bine în pielea ta nu contează cum arăţi. “Corpul în sine este un portret al persoanei respective. Uneori se vorbeşte prin corp şi prin gesturi mai mult decât facial.”

Ştie că multe dintre imaginile sale nu sunt de ţinut în casă, pentru că sunt grele, dense, crude. Sunt imagini care te pun pe gânduri “şi, cum viaţa e complicată, nu ai nevoie de aşa ceva pe pereţi.” Agentul său vinde foarte multe lucrări în Japonia. “Asta e clientela mea şi de aici vin cele mai multe comenzi. Sunt teme de portret, de sexualitate, remake-uri după filme japoneze. Iar o astfel de temă trebuie pregătită pe-ndelete. Poate să dureze între 1 şi 3, 4 luni, să implice mult decor, make-up, locaţie, modele, recuzită.” Iar poveştile sunt surprinse de Matei Hablinschi doar în alb şi negru. “Pentru ca imaginile au alt impact, pentru că alb-negru este, prin definiţie, o stare.”

Lucrând atâţia ani cu oamenii, Matei Hablinschi a învăţat să-i vadă altfel. “E un fel de terapie pentru amândoi. Sunt oameni care se descoperă în imaginile mele, dar şi eu mă descopăr în ei. Frumuseţea vine din interior către exterior, iar cine este frumos pe interior degajează lumină. Am întâlnit oameni care aveau strălucire în ei şi m-a şocat în imagine lucrul acesta. Te schimbă o asemenea experienţă.”

   de Diana Joicaliuc