Chris Simion: „Nu sunt un regizor dirijor de circulaţie”

De la Chris Simion am învăţat „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, prin piesele ei de teatru a oferit o nouă perspectivă asupra condiţiei femeii-artist în societatea zilelor noastre şi a demonstrat că genul nu amputează abilităţi, ci subliniază diferenţe şi stiluri. Curiozitatea de a afla în ce măsură există glamour după ce se lasă cortina, care sunt limitele actorilor şi ale unui regizor, ce înseamnă dorul, timpul şi autocunoaşterea, stă la baza acestui interviu cu regizorul Chris Simion.

E:      Se spune că arta mizează în primul rând, pe forţa estetică şi nu pe utilitate. Cu toate acestea, observăm înclinaţia publicului către poveşti familiare, utile, experienţe comune. Cum reuşeşti să împaci, în piesele pe care le regizezi, esteticul şi necesitatea?

C.S: Aşa cum oamenii sunt diferiţi, aşa şi spectacolele trebuie să fie pentru diferite categorii culturale. Degeaba o să îi dai unui novice un spectacol experimental. Rişti să nu îl mai prinzi niciodată într-o sală de teatru. Publicul trebuie educat, cu răbdare. Nu minimizez inteligenţa spectatorului şi nu fac spectacole facile doar „pentru ca ei asta vor”. Cred că trebuie să existe spectacole cât mai diverse pentru o gamă cât mai largă de public. Dacă mă refer strict la spectacolele mele, sunt moderne, neconvenţionale, au căutari diferite.

E:  Prin ceea ce faci şi prin succesul pieselor tale, reuşeşti să stai în umbră, dar mereu în faţă. Privilegiu sau blestem? Ce ai învăţat din aceste două planuri separate: a sta în umbră şi a fi expus?

C.S: Trebuie să ştii când să stai în umbră şi când să fii expus.

E:  Departe de regulile gramaticale, consideri că „artistul” are gen?  Te vezi, în primul rând, o femeie sau un artist?

C.S: Asta-i şi frumuseţea… că artistul are gen şi de aici diferenţele. Nu există în primul rând. Sunt, în acelaşi timp, femeie şi artist, nu concurează, nu se exclud, fac un întreg.

E:  Chris Simion, regizorul, recunoaşte şi acceptă limitele fizice ale actorilor sau adoptă o perspectivă grotowskiană bazată pe  antrenament intens şi atingerea unei virtuozităţi în acest sens, la care publicul nu poate accede?

C.S: Depinde de proiectul pe care vreau sa îl fac. Pentru „Omul pescăruş”, fiind un spectacol de teatru-acrobatic pe reţeta Cirque du Soleil, am avut nevoie să mixez acrobaţi cu actori  întrucât noi nu avem în Romania tipul de actor complex… care să joace, să cânte, să danseze, să facă acrobaţie în acelaşi timp. Sau dacă aş fi găsit actori dispuşi pentru un astfel de experiment, ar fi trebuit să îi bag în antrenament cel puţin un an de zile. Dacă te referi la spectacolele de text, am reuşit să ajung de cele mai multe ori să aduc desenul din capul meu pe scenă şi să simt că mă reprezintă forma finală. Nu iau de la un actor orice. Iau ceea ce consider că este pe linia a ceea ce simt şi gândesc cu spectacolul. Eu nu sunt un regizor dirijor de circulaţie. Nu dau indicaţii gen „doi paşi mai la stânga, acum ridici tava, acum te întorci 90 de grade etc.”. Dau situaţia clară, cu miză şi conflict, iar actorul, prin harul şi talentul lui, vine în întâmpinarea a ceea ce îi cer.

E:   Multă lume te întreabă de Pascal Bruckner, cum v-aţi cunoscut, cum aţi ajuns să colaboraţi etc.. Eu te-aş întreba când te-ai cunoscut pe tine? Care a fost momentul în care ai devenit cu adevărat conştientă de cine eşti şi ce poţi face?

C.S: Pe mine mă cunosc întruna, e un proces permanent. Aş spune, pe scurt, că mă cunosc destul de puţin, ca să mă descopăr mult. Am însă câteva valori care mă definesc în situaţii limită şi pe care le consider fundamentale: să cred necondiţionat, să mă dăruiesc total, să rezolv o situaţie extremă fără să-mi vând sufletul, să văd partea plină a paharului oricât de gol este, să visez chiar şi atunci când concretul se instalează agresiv în realitatea mea.

E:  Ai lansat de curând piesa „Prestez servicii artistice”, o oglindire a lumii teatrale cu bune şi rele, în care dorinţa actorilor consacraţi de a-şi păstra autoritatea se loveşte de viziunea modernă a celor mai tineri. În realitate, apreciezi mai mult înţelepciunea dată de experienţa unui actor cu ştate vechi sau entuziasmul şi efervescenţa unuia aflat la început de drum?

C.S: În meseria noastră, apreciez cel mai mult smerenia. Un artist cu har dispune de ea. Apoi  recunosc experienţa, admir elanul şi încăpăţânarea, respect atenţia, răbdarea şi mă minunez când întâlnesc persoane care ştiu să asculte, nu doar să audă.

E:  O replică pe gustul multora dintre noi: „Munca în echipă este esenţială. Când ceva iese prost, poţi da vina mereu pe altcineva”. Când ceva merge prost, pe cine dă vina Chris Simion?

C.S: Pe ceilalţi, niciodată. Pe ea însăşi, mai mereu. Profesorul meu de clasă, regizorul Tudor Mărăscu, aşa m-a învăţat. Atunci când un actor nu îţi dă ceea ce îi ceri, înseamnă că nu i-ai explicat cum trebuie şi eşti obligat să insişti şi de 2000 de ori, până face cum vrei tu, nu cum vrea el.

E: Ni se spune să trăim în prezent, gândindu-ne la viitor.  Cât de important este trecutul personal pentru tine, artistul? Îl invoci sau îl disloci?

C.S: Timpul are valoarea pe care i-o dai. Îmi asum cu multă autoironie tot ceea ce am depăşit în speranţa permanentă că ceea ce urmează o să mă uimească grozav.

E: Atunci când admiri un artist, ţi-l imaginezi  levitând şi nicidecum mergând. Nu poţi vedea şi partea în care acel om spală vase, calcă rufe, dă cu aspiratorul. Care este relaţia ta cu aceste elemente „mundane”? Sunt rivalii creaţiei artistice sau oază de linişte?

C.S: Am dezvoltat o relaţie personală cu vasele din chiuvetă şi au ajuns să se spele singure. La fel cu hainele murdare. E suficient să le pun în maşina de spălat, că le găsesc pe uscător sau în şifonier. Cam cu toate chestiunile astea casnice am o relaţie magică. Puţină regie şi în viaţa mea personală. Nu dau reţeta!

E: Cum defineşte Chris Simion „dorul”?

C.S: Sufletul mişcat la rădăcină.