A da din aripi pe ritmuri de legendă

Printre filme, evenimente mondene, concerte sau emisiuni tv, baletul clasic rămâne una dintre marile iubiri ale pasionaţilor de artă, cultură şi frumos. Sub aripa esteticului şi a emoţiei transmise, un cuvânt poate defini foarte bine baletul: “legendar”. Mai ales când vorbim despre celebra piesă “Lacul Lebedelor”. Poate că atenţia maselor asupra produselor culturale nu este aşa cum ne-am fi dorit,  însă  însă în fiecare persoană care a văzut măcar o dată spectacolul “Lacul Lebedelor”, rămâne o dâră de admiraţie, aspiraţie şi graţie.

Libretul baletului “Lacul Lebedelor” compus de Piotr Ilici Ceaikovski este împărţit în 4 acte și a fost pus în scenă pentru prima dată la Moscova, pe scenă renumitului teatru Bolşoi, în anul 1877. Se spune că Julius Reisinger, coregraful acestui spectacol, a avut ca sursă de inspirație o veche legendă rusească, ce a corespuns pretențiilor compozitorului. Surprinzător sau nu, iniţial, celebrul libret nu a fost primit aşa de bine de către de către publicul spectator. Pe scurt, mulţi l-au considerat a fi un dezastru.

Trecând peste istoricul celebrului spectacol “Lacul Lebedelor”, vă invit să pătrundem dincolo de cortină şi să aflăm definiţia emoţiei chiar de la personajele principale ale piesei, Odette/Odile şi Siegfried, interpretate de Cristina Dijmaru şi Valentin Stoica, în regia lui Gheorghe Iancu (după Marius Petipa şi Lev Ivanov), dirijor: Iurie Florea, scenografia: Luisa Spinatelli, pe scena Operei Naţionale.

Elegantine: Care sunt primele cuvinte care îţi vin în minte referitoare la spectacolul “Lacul Lebedelor”?

Cristina Dijmaru: Un vis împlinit, pentru că orice om care nu este cunoscător al acestei arte ştie că Lacul Lebedelor este considerat capodopera acestui gen, orice fetiţă care se apucă de balet se visează dansând lebădă. Eu am avut norocul să mi se îndeplinească destul de repede acest vis.

Valentin Stoica: Primele cuvinte ce-mi vin deseori când rostesc, sau mă gândesc la acest balet ar fi legate de copilărie, a fost o primă întâlnire cu lumea dansului, să fi fost poate mai bine de 14-15 ani de când s-a petrecut acest lucru. Pentru mine, Lacul Lebedelor a fost un prim balet de iniţiere, aici am învăţat să învăţ, să observ, am învăţat ce înseamnă a dărui şi a primi.

Elegantine: Cum a fost să interpretezi rolul lui Odette/Odile?

Cristina Dijmaru: Odette/Odile este o partitura foarte pretenţioasă din multe puncte de vedere şi chiar dacă încă nu am ajuns să înţeleg pe deplin acest personaj, mă bucur că am avut ocazia de a debuta la 19 ani în acest rol, deoarece simt ca fiecare spectacol Lacul Lebedelor mă aduce mai aproape de esenţa acestui personaj.

Elegantine: Cum a fost să interpretezi rolul lui Siegfried?

Valentin Stoica: La început a fost o teamă, una firească, în primul rând vârstă fragedă de 19 ani, recunosc , mă simţeam necopt încă, după care a intervenit grija asumării acestui rol de referinţă, şi de ce nu, râvnit de foarte mulţi dansatori.

Abia în acest an 2013, am început să simt căldura, uşurinţă şi fragilitatea în abordarea acestui rol, dat fiind faptul că el a suferit o oarecare modificare din partea coregrafului din punct de vedere al construcţiei lăuntrice. Da, mă regăsesc uneori în acest rol, uneori înspăimântător de repede.

Elegantine: Consideri că dragostea învinge întotdeauna, la fel cum se întâmplă şi în “Lacul Lebedelor”?

Cristina Dijmaru: Viaţa nu este un basm mereu, însă îmi place să cred că dragostea învinge întotdeauna.

Valentin Stoica: Pentru mine, dragostea reprezintă ceva cu totul special. Desigur, privind acest titlu, dar şi majoritatea lucrărilor coregrafice, clasice şi romantice, unde dragostea este simbolul suprem, este liantul dintre  protagonişti. Dacă libretul cere dragoste, dragoste reiese, dragoste trăim, dragoste oferim, şi cred că ea învinge, ne învinge în fiecare zi a noastră.

Elegantine: Există suspans, emoţie şi pe scenă sau doar lângă aceasta? 

Cristina Dijmaru: Categoric există suspans şi emoţie pe scenă, aş spune că de foarte multe ori chiar mai mari decât în rândul spectatorilor. Când spun asta îmi aduc aminte când eram mică şi veneam la spectacole cu mama, plângând şi întrebând-o de ce a murit cutare personaj, acum plâng pe scenă, trăindu-le dramele şi bucuriile pe propria piele şi realizând că nu pot păcăli prefăcându-mă.

Valentin Stoica: Da, există, există şi aceste două stări emoţionale, complementare procesului de transformare şi transfigurarea unui artist.

Elegantine: Cum te detaşezi de piesa astfel încât să nu pleci cu trăirile, cu emoţiile, cu sentimentele negative sau pozitive acasă?

Cristina Dijmaru: Chiar dacă în timpul spectacolelor ne transpunem în nişte personaje, uitând de noi chiar şi trăind sentimente sincere şi nu jucate actoricesc, nu pot minţi publicul declarând că încă mai dau din “aripi” în drum spre casă după spectacol. Cineva mi-a spus odată ca din momentul în care se termină spectacolul şi ieşim de pe scenă, cu toţii devenim oameni normali, iar asta e un lucru foarte important pentru un artist, ca după fiecare spectacol şi succes de pe scenă, să coboare înapoi cu picioarele pe pământ.

Valentin Stoica: Problema este că nu reuşesc şi nu-mi doresc o detaşare, nu-mi pot părăsi copilul, ba din contră mă ataşez mai tare şi, cu fiecare reprezentaţie în parte îmi asum, îmi impun şi dispun de nenumărate stări şi sisteme de construcţie, fie ele de ordin tehnic şi artistic noi.

 

Aşadar, chiar dacă suntem sau nu iubitori de artă, chiar dacă mergem sau nu lunar la spectacolele de balet, atunci când păşim în sală, când povestea începe, când muzica se aude, iar luminile se sting, viaţa prinde un alt contur, o altă lumină şi, inevitabil, începem să devenim iubitori de frumos.